Palatul de Justiţie este una dintre cele mai frumoase şi importante clădiri din Bucureşti, monument istoric şi de arhitectură, emblematic pentru justiţie.
Edificiul a fost realizat la sfârşitul secolului XIX, în perioada de avânt economic de după cucerirea independenţei, când au fost construite şi alte monumente de arhitectură ale Capitalei, cum ar fi clădirile C.E.C., Poşta, Ateneul, Institutul de medicină, Ministerul Agriculturii, Palatul regal, Biblioteca Centrală Universitară ş.a.
„În 1832, Înaltul Divan îşi ţinea şedinţele în casele clucerului Costache Ştefănescu, pe Podul Mogoşoaia, iar tribunalele în cele ale Anicăi Deşloaica, pe aceeaşi uliţă. Instanţele bucureştene aveau să dobândească un locaş propriu-zis abia în 1840, când statul cumpăra, în acest scop, casele logofătului Mihalache Manu, de pe Podul Calicilor (Calea Rahovei), situate peste drum de biserica Domniţa Bălaşa, case ale căror temelii aveau să fie, mai târziu, înghiţite de apele Dâmboviţei, canalizate şi strivite de masiva construcţie a actualului Palat de Justiţie.
După reforma judecătorească a lui Cuza Vodă, casa logofătului Manu a devenit neîncăpătoare pentru judecători. Tribunalele, împreună cu Ateneul Român şi Conservatorul şi-au găsit adăpost în casele de lângă Cişmigiu ale colonelului Maican, în piaţa Valter Mărăcineanu, care, până în 1878, s-a numit Piaţa Tribunalelor.
În lucrarea Bucureştii de altădată (1871-1884, vol. I, Bucureşti, 1927), Constantin Bacalbaşa nota: ”O zi mai târziu, tatăl meu mă instalează în Pensionatul Buchholtzer. În fundul unei mari curţi se afla casa, dărâmată acum, care era pensionatul. În dreapta, era pensionatul de fete Gachstater, fost Manalotti, în stânga, Curtea de Apel. Toate acestea au dispărut pentru a face loc Palatului de Justiţie şi stradei din dosul său.[…] Iniţial, Calea Rahovei se numea Podul Calicilor, cu trimitere către mahalaua Calicilor. Podul Calicilor este menţionat încă din secolul XVI, ca fiind unul din cele 5 drumuri pavate cu trunchiuri de stejar. După Răsboiul de Independenţă, Podul Calicilor a fost redenumit Calea Rahovei, ca şi multe alte străzi din Bucureşti. Trecând prin stânga Palatului de Justiţie, păşim pe o stradă plină de încărcătură istorică. Din păcate suferă, fiind vitregită de animaţia negustorească de la început de secol XX. Acum, tot ce se mai păstrează este Biserica Domniţa Bălaşa”.
Cum vechea Curte Judecătorească devenise necorespunzătoare, la scurt timp după proclamarea regatului, Carol I a luat decizia de a construi un palat al justiţiei demn de capitala unui stat independent, puternic din punct de vedere economic.
În anul 1882, ca urmare a demersurilor ministului justiţiei Eugeniu Stătescu, a fost aprobat de Parlament primul credit necesar pentru începerea lucrărilor pregătitoare.
Prin legea pentru înfiinţarea de edificii şi construcţiuni publice din 5 iunie 1882, Ministerului Justiţiei i-a fost repartizată suma de 3.000.000 lei, în vederea realizării unui Palat de Justiţie în Bucureşti. Potrivit art. 3 din menţionata lege: „Se deschide diferitelor ministere credite pentru anuităţile pe exerciţiul 1882-1883, privitoare la construcţiunile aretate în amenunt
în tabela anexată la acestă lege. Aceste credite se urcă la cifra totală de 309,350 lei, şi se vor acoperi din fondul pentru construcţiuni publice. Întrebuinţarea lor se va regula conform legei comptabilităţei generale a Statului.”
Astfel cum este prevăzut în anexa legii, intitulată „Tabela de construcţiunile a se esecuta prin plată de anuităţi, conform legei de la 28 Iunie 1881”, pentru Ministerul Justiţiei s-a stabilit „construirea unui palat de justiţiei în Bucuresci. Se socoteşte că se
va efectua cel mult a cincea parte din această lucrare în cursul eserciţiului, sau pentru valoarea de 600,000 lei. Se acordă anuitatea pe şese luni la acestă sumă.”
Succesorul lui E. Stătescu la Ministerul Justiţiei, D.C. Nacu, a comandat planurile pentru exteriorul clădirii. După două concursuri de arhitectură eşuate, a fost declarat câştigător arhitectul francez Albert Ballu (1849-1939), diplomat al Şcolii de Arte Frumoase din Paris şi restaurator de monumente istorice. Autor al mai multor lucrări valoroase (în Franţa, Belgia, Algeria, Corsica ş.a.), arhitectul Albert Ballu a întocmit planurile şi pentru Palatul de Justiţie din Charleroi (Belgia) în acelaşi stil – al neorenaşterii franceze – ca şi Palatul de Justiţie din Bucureşti.
Ulterior lucrarea a fost preluată de către arhitectul Ion Mincu, şeful şcolii româneşti de arhitectură, care s-a ocupat de finisaje şi de proiectarea interioarelor (plafoane, pardoseli, balustrade, scări şi mobilier). Tot opera sa, este, după unele surse, impunătoarea „Sală a paşilor pierduţi”, care ocupă un sfert din cei aproape 13.000 de metri pătraţi, cât reprezintă suprafaţa clădirii la sol.
Regele Carol I prezent la fiecare moment important al realizării acestui palat
Construcţia propriu-zisă a început în anul 1890, când a fost pusă prima piatră la temelia edificiului.
La ceremonia desfăşurată în prezenţa regelui Carol I a luat cuvântul şi ministrul justiţiei din acea vreme, Th. Rosetti.
Martorii evenimentului relatează că toată ceremonia s-a desfăşurat după tipicul vremii: semnarea actului de fundaţie pe pergament, pecetluit cu pecetea regală, depunerea pergamentului în fundaţie de către rege, care, înzestrat cu un şorţ alb, cu
ciucuri de aur, a pus prima cărămidă.
Lucrările s-au finalizat cinci ani mai târziu, în timpul ministeriatului lui Al. Marghiloman, fiind inaugurate, printr-o fericită întâmplare, după reînvestirea ca ministru al justiţiei a lui E. Stătescu, cel prin grija căruia s-au făcut şi primele demersuri în
vederea începerii lucrărilor.
Cronicile consemnau: ” OCTOMBRIE 15 ARE LOC INAUGURAREA PALATULUI DE JUSTIŢIE, în prezenţa regelui, a reginei şi a prinţilor Coroanei. (…)”
Cu acea ocazie, regele Carol I a subliniat semnificaţia specială pe care o avea înălţarea impunătorului edificiu, în contextul afirmării justiţiei ca putere în stat, după adoptarea Constituţiei din 1866, şi al consacrării, prin Legea de organizare
judecătorească din 1890, a principiului inamovibilităţii judecătorilor, menit să asigure independenţa justiţiei.
Printre altele, majestatea Sa a spus următoarele: „Pus-am acum cinci ani, aprope de-odată, temelia a doue însemnate lucrări; mai tot în acelaşi timp Ne-a fost dat să le punem petra cea din urmă: una de un interes europen, podul peste Dunăre, care a desvelit in ochii lumii marele nostru avânt economic; cea de a doua, acest frumos palat, dovadă a dorinţei nostre de a da justiţiei un locaş demn de înalta ei menire”.
Adresându-se suveranului la ceremonia inaugurală din 15 octombrie 1895, ministrul E. Stătescu sublinia conlucrarea remarcabilă, consecvenţa şi eforturile financiare – însemnate chiar şi pentru acea vreme – care au făcut posibilă înălţarea
clădirii:
„Proiectat încă din anul 1882, definitiv hotărât ca plan în anul 1885, început (…) din anul 1890, edificiul ce Majestatea Voastră inaugurează astăzi a reclamat mai mulţi ani de studii şi pregătiri; i-au trebuit cinci ani pentru a se înălţa şi a costat în tot şase milioane şi jumătate, sumă desigur importantă pentru nevoile ţărei, dar acordată cu dărnicie de toate Corpurile legiuitore cărora li s´a cerut în diferite credite. Palatul de justiţie ocupă uă suprafaţă de aprope 13.000 metri pătraţi, este opera, ca plan, a unui distins arhitect francez, A. Ballu; iar ca esecutor şi director al lucrărilor a arhitecţilor noştri români, din care arhitectul diriginte în titlu a fost Dl. Ion Mincu, elev al şcoalei Belle-Arte din Paris. Acest palat reprezintă astă-di una din cele mai importante şi mai frumose clădiri din câte s-au ridicat până acum în ţara nostră.”
Cu mândrie şi emoţie, ministrul justiţiei observa, cu acelaşi prilej, că „aparţine de acum magistraturei şi baroului să transforme acest palat într´un adevărat templu al dreptăţii, să facă ca fie-care să vadă într’însul un asil inviolabil al drepturilor sale şi să’şi întoarcă pururea către dânsul privirile cu încredere, iubire şi respect.”
În semn de omagiu, cu această ocazie a fost tipărită medalia Palatului de Justiţie Bucureşti. Inaugurarea a fost marcată şi de întocmirea unui document oficial, pe pergament, prin care Majestatea Sa lăsa „corpurilor judecătoreşti din Capitală” acest palat „ca să le fie lor adăpost întru îndeplinirea misiunii lor şi urmaşilor dovadă ce au păstrat acestei înalte instituţiuni a ţării”.
Regulamentul pentru serviciul interior al Palatului de Justiţie din Bucureşti
Încă dinaintea ceremoniei inaugurale, la data de 4 octombrie 1895, a fost adoptat Regulamentul pentru serviciul interior al Palatului de Justiţie din Bucureşti, monument a cărui întreţinere era pusă sub direcţiunea generală a unui arhitect, ce avea în
supraveghere directă întreaga clădire a palatului, reparaţia sau transformarea lui, întreţinerea mobilierului, iluminatul, încălzirea şi ventilaţia.
Regulamentul prevedea: „Este interzis orice schimbare de destinaţiune a mobilierului sau orice mutare a mobilelor. În caz de a fi nevoie de schimbări sau mutări, şefii de serviciu le vor cere arhitectului prin mijlocirea căruia singur se poate face.
Este interzis orice agăţare de tablouri, cadre sau afipte, în afară de locurile şi tablourile destinate, orice batere de cue în ziduri sau lemnării, orice lipire de placarde sau alte lucruri similare. Orice operaţiune de felul acesta nu se poate face după cererea
şefului de serviciu respectiv, decât de arhitectul palatului.Oricine va înfrânge prescripţiunea acestui articol va fi personal responsabil de costul reparaţiei. Grefierii şi, în lipsa lor ajutorii de grefă sunt asemenea personal responsabil de stricăciunile ce s’ar comite în camerile ocupate de serviciul lor, când autorul lor nu s’ar dovedi.Arhitectul palatului are dreptul să pună şi să ridice orice afişare, agăţare de cadre şi tablouri etc., făcute în contravenţie cu articolul precedent.”
Situat pe malul drept al râului Dâmboviţa – care izvorăşte din munţii Făgăraş şi se varsă în râul Argeş – Palatul de Justiţie din Bucureşti are faţada principală orientată spre nord-est, cu o scară monumentală, care se întinde pe jumătate din lungimea
edificiului.
Faţada este bogat împodobită cu pilaştri şi alte elemente specifice stilului acestui palat
Sub bolţile construcţiei, deasupra intrării principale, sunt amplasate şase statui alegorice, care semnifică (de la stânga la dreapta): Atenţia, Vigoarea, Legea, Justiţia, Elocinţa şi Adevărul.
Alte două statui – care semnifică Forţa şi Prudenţa – încadrează orologiul Palatului de Justiţie.
Statuile sunt operele lui G. Vasilescu şi ale fraţilor Carol şi Frederic Storck (fiii celebrului Karol Storck, sculptor român de origine germană, stabilit în Bucureşti, în 1849). Printre elementele exterioare o relevanţă deosebită prezintă coroana, inclusă în ornamente, şi tablele cu legi (cu opt rânduri duble pe fiecare tablă); în spate se remarcă fascia – simbolul roman al autorităţii.
Faţada principală are 3 uşi principale duble şi 2 uşi secundare duble, care permit accesul în „Sala paşilor pierduţi”, numită şi „Sala orologiului” (Denumirea de „Sala orologiului” este atrasă de faptul că în acest spaţiu era montat un orologiu menit să măsoare „cursul proceselor”)
.
La capetele acestei săli sunt dispuse două scări de onoare, monumentale, placate cu marmură. Din sala principală, pe coridoarele largi, se ajunge la părţile laterale, iar scările din capete asigură accesul către mezaninul, etajul şi subsolul clădirii.
Cu deosebită măiestrie au fost realizate şi celelalte faţade ale impunătorului templu al dreptăţii.
Timpul, dar mai ales „timpurile” şi-au pus amprenta asupra solemnului edificiu, precum şi a împrejurimilor.
În lucrarea „Istoria arhitecturii româneşti”, arhitectul Grigore Ionescu scria următoarele: „Ocolind Biserica Sf. Spiridon Vechi şi lăsând pe dreapta zidurile abia începute şi părăsite ale clădirii ce avea să devină noul Palat al Senatului, se ajunge la începutul
Căii Victoriei. De aici spre Răsărit, până în Piaţa 8 Iunie, albia Dâmboviţei a fost acoperită, în 1935, cu un planşeu de beton-armat şi transformată într-o largă şi frumoasă stradă, deschisă inclusiv circulaţiei autovehiculelor.
Pe aceasta, puţin mai sus, pe dreapta, cuprins între strada dr. Danielopol şi Calea Rahovei (astăzi strada Sfinţii Apostoli), se găseşte Palatul de Justiţie, monumentală şi severă construcţie de piatră în stil neorenascentist, croită după planurile arhitectului francez Albert Ballu şi dusă la bun sfârşit de arhitectul român Ion Mincu. Clădirea a fost începută în 1890 şi sfârşită şi inaugurată în 1895.
Regulamentul din 14 octombrie 1895 a fost abrogat prin Regulamentul din 14 aprilie 1933 privitor la serviciul de întreţinere al Palatului de Justiţie din Bucureşti, aprobat prin Decretul regal nr. 1065/1933 şi publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 88
din 14 aprilie 1933.
Conform noului Regulament: „Serviciul de întreţinere al Palatului de Justiţie din Bucureşti se pune sub autoritatea şi privegherea generală a primului preşedinte al Curţii de apel, şi funcţionează sub îngrijirea unui intendent. Primul preşedinte poate decide, prin ordonanţe afişate în interiorul palatului, orice măsuri ce interesează higiena, buna ordine şi liniştea. Ministerul, la cererea primului preşedinte, poate delega un arhitect care va sta la dispoziţia sa şi se va ocupa în mod permanent cu privegherea întregii clădiri a palatului, reparaţia sau transformarea lui, întreţinerea sau reparaţiunea mobilierului.El va dirija serviciile luminatului, încălzitului şi ventilaţiei.”
În perioada 1932-1937 au fost executate lucrări de reparaţii şi extindere la Palatul de Justiţie. Cu această ocazie s-au adăugat 4 corpuri, amplasate în curţile interioare şi s-a realizat un acces suplimentar pe faţada principală prin 2 vomitorii la nivelul
subsolului, unde se afla şi garderoba pentru public. De asemenea, a fost înlocuită încălzirea cu aer cu încălzire centrală.
La 14 octombrie 1942 a fost înscris în cartea funciară nr. 795/1940 dreptul de proprietate al Statului Român – Ministerul Justiţiei asupra imobilului repartizat ”pentru instanţele judecătoreşti din Capitală”.
Din 1946, clădirea a suferit mai multe modificări interioare (compartimentări), determinate de creşterea aparatului judiciar.
În perioada 1954-1956 au fost efectuate reparaţii capitale menite să transforme clădirea într-un Palat al culturii.
Mişcările seismice repetate şi îndeosebi cutremurul din 1977 au produs multe degradări clădirii. După acest cutremur, în perioada 1979 – 1981 au fost executate lucrări parţiale de consolidare, mai ales în „Sala paşilor pierduţi”. Lucrările de refacere a finisajelor au fost de slabă calitate, în sensul că s-a recurs doar la tencuire şi spoire cu humă. Chiar şi aceste lucrări au fost abandonate în scurt timp, fiind considerate prea costisitoare.
Cutremurul din 1986 a sporit degradarea clădirii, mai cu seamă în privinţa structurii sale de rezistenţă. Cu toate acestea, nu au mai fost alocate fonduri pentru reparaţii (nici măcar pentru reparaţii capitale), fiind luată decizia interzicerii accesului
publicului în „Sala paşilor pierduţi”. Lucrările întrerupte în anul 1982 au fost reluate în 1990, însă aveau un caracter limitat, fiind vizate cu prioritate elementele structurale „vizibil avariate”.
Mişcările telurice au determinat şi mutaţii legislative, astfel că în anul 1992 s-a modificat legislaţia în materia protecţiei antiseismice, situaţie în care, urmare a apariţiei Normativului P100-92, s-a dispus sistarea lucrărilor şi refacerea întregii proceduri.
Expertizele efectuate puneau în evidenţă un grad de asigurare la risc antiseismic de doar 35%, precum şi prezenţa unei bacterii (localizată îndeosebi în subsolul clădirii), care afecta grav sănătatea celor care intrau în contact cu zonele respective.
După numeroase demersuri, autorităţile au hotărât consolidarea şi restaurarea clădirii. Lucrările de consolidare, reparaţii capitale şi restaurare au început în anul 2003 şi au fost finalizate în anul 2006, iar suma totală a fost de 34 milioane euro.
Lucrările extrem de laborioase au necesitat procedee complexe de curăţare, restaurare şi înlocuire a unor elemente din piatră, beton, marmură sau lemn. Faţadele au fost făcute, în cea mai mare parte, din piatră specială, adusă din judeţul Buzău, iar scara exterioară din granit.
În cele 14 săli de judecată (din care 7 amplasate la parter, iar celelalte 7 amplasate la etaj), stejarul este prezent peste tot: în pardoseli, lambriuri, uşi, mobilier. Pentru elementele decorative de deasupra scărilor monumentale – coroana regală, sabia şi făclia – a fost folosită foiţă din aur.
După finalizarea lucrărilor, în toamna anului 2006 au revenit în Palatul de Justiţie: Curtea de apel Bucureşti, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, Asociaţia Magistraţilor din România, Uniunea Naţională a Barourilor din România şi Baroul Bucureşti.
