Azi in fata Academiei stă o ușă – o instalatie făcută în cadrul unui proiect numit UranusAcum. Ea era usa de intrare in una dintre casele aflate pe o strada rasă de buldozerele comuniste. Povestea casei respective o spune chiar nepoata ultimilor proprietari Rodica Scafes.
„În această casă m-am născut. Bunicii au stat (inițial) pe Lăzureanu cu chirie, într-o casă cu foarte mulți chiriași. Și (în 1913) au cumpărat casa. Din fericire, ce a avut mai bun casa aceasta, în comparație cu alte case de pe Ecoului, a fost curtea destul de generoasă. Noi am putut să avem și o grădina de flori; în fața turnului erau numai butoaie cu flori, leandru, rodiu, filodendron, ficus. Și pe parcela asta erau niște alei făcute. Aici era un liliac. Când s-a demolat casa, în ‘84, am luat două lucruri vii din ea, că nu aveam altceva ce să iau: un pui de liliac și unul de rodiu. Nu ne-au lăsat să luăm sobele, dintre care cel puțin cea de la etaj era de patrimoniu.
*Casa și vecinătățile. Plan reconstituit
Imaginați-vă că lângă peretele de la casă alăturată erau zorele mari cât palma și aici era potecă cu flori de tot felul: petunii, regina nopții. (…) Bunicii îi plăcea să stea în șezlong, surorii mamei îi plăcea să cânte la pianină cu ușa la casă deschisă. Cânta Chopin, nocturne, valsuri, și bunica era în extaz; parfum de petunii, toate stropite proaspăt de bunicul în fiecare seară cu o stropitoare de metal. Asta este atmosfera în care am crescut, cu reminiscențe ale unei lumi apuse, dar care și-a pus amprenta asupra noastră.
Arhiva familiilor Belu, Grigorescu/Scafeş şi Boulescu
Bunicul a făcut o mișcare foarte inteligentă, cam oportunistă, dar și-a salvat familia. În ’45 s-a înscris în PCR. Hodoronc-tronc. Nu făcuse politică niciodată. Și faptul că s-a înscris singur, așa, când era pensionar, deci nu conta deloc, a fost într-un fel modul în care a putut să-și păstreze casa. Casele de obicei ori erau închiriate de ICRAL, ori aveau alți proprietari, care stăteau cu chirie acolo. Și faptul că a putut să-și păstreze casa neîntrerupt, din 1913, când au cumpărat-o, până în ’84, când s-a demolat, a fost un mare succes. Bunicul era în PCR, dar bunica sfida în fiecare ceas al zilei orânduirea comunistă. Așa cum știa ea : când mergea la biserică sau când ieșea din casă cu o cruce mare de sidef, sculptata, la piept. În biserica Spirea Veche, avea strana ei, care era prima din partea stângă, cum te uitai la altar, cu numele ei gravat acolo. Avea un taburet dedesubt, pe care stătea sora mamei, când se duceau acolo. Ea nesmintit a mers înainte. Nu au impresionat-o, nu au speriat-o.
OS: Așadar casa a fost construită în 1913?
RS: Casa a fost cumpărată în 1913, dar nu arăta așa. Asta este o casă modificată (…) În locul acestui semiturn, semicircular, erau niște trepte și era o intrare cu o marchiză. Aici mergea până în spate, în bucătărie, și era o fereastră. Și aici era ușa de acces – intrarea de serviciu. Și aici se intra în beci. Aici era scara de serviciu care urca la etaj. Iar aici era o bucătărie foarte mare, apoi cămara, aici un sas. Și sufrageria. Dintr-un beci în celălalt se trecea printr-o arcadă. Țineam acolo lemnele, butoiul cu varză. Și aici, era o scară și intrai deasupra beciului, în spălătorie, și ieșeai pe terasă. În camera de aici, era un oberlicht.
IPC: Mi se pare o soluție foarte bună de ocupare a terenului pe colț. Și mi se mai pare interesant cum s-au raportat la niște elemente medievale: turnurile, crenelurile, care înlocuiau formele clasice. Cred că erați fascinată. Trăiați într-un soi de romantism, un fel de Ev Mediu.
RS: Da. Și avea 6 ferestre. Trei jos și trei la etaj plus turnul. Pe scară, ne jucam, copii fiind. Ne plăcea foarte mult scara din față. Noi am locuit în spate – asta a fost zona noastră de locuire. Aici era sora mamei și la parter erau bunicii. Continuarea interviului aici
Imaginile adunate de noi in timpul traseului arată cum pe maidanul ramas inca se pot vedea urmele fostului cartier. In jurul Catedralei Mantuirii, dar si acolo unde inca nu s-a ridicat nimic sunt inca urme vii ale fostului cartier disparut.
