Biserica Schitul Maicilor, unul dintre cele mai frumoase lăcaşuri de cult din perioada post-brâncovenească, se află în centrul Capitalei, în apropiere de Palatul Parlamentului şi de Mănăstirea Antim, fiind situată în spatele unor clădiri înalte, sedii ale unor ministere.
Vechiul aşezământ monahal, din care a rămas numai bisericuţa, datează din anul 1726, timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat. După mărturia pisaniei originale, ctitor a fost Tatiana Hagi Dina, o creştină de “neam rusescu”. Aceasta, după eliberarea din robia otomană, a căutat să aducă mulţumire lui Dumnezeu, călugărindu-se sub numele de Timotheia Monahia, devenită peste puţin timp Kiriaki Schimonahia. Ea a construit acest schit pentru maici cu hramul Buna Vestire în apropiere de ctitoria mitropolitului Antim Ivireanul, care şi el fusese luat în robie în tinereţe, potrivit site-ului schitulmaicilor.ro.
Schitul Maicilor cuprindea o frumoasă bisericuţă înconjurată de chilii pitoreşti dispuse sub formă de cetate, întreg ansamblul fiind construit în stil brâncovenesc. Există şi în prezent pridvorul deschis, cu trei arcade în acoladă, sprijinite pe coloane din piatră în torsadă, cu capiteluri şi baze frumos ornamentate, faţada decorată cu firide terminate tot în acoladă, ferestrele cu rame din piatră şi portalul de intrare din piatră sculptată. Cetatea din jurul bisericii, care a fost demolată în întregime în 1982, era tot de inspiraţie brâncovenească, cu logii la parter, cu foişor la etaj şi cu arcade sprijinite pe coloane în torsadă.
Deşi modest ca dimensiuni, schitul a fost înzestrat cu mai multe proprietăţi şi odoare, cele mai importante fiind moaştele Sfinţilor Nicolae şi Haralambie, care se păstrează în piciorul Sfintei Mesei din Altar. La puţin timp după finalizarea lucrărilor, în 1 noiembrie 1730, ctitora a închinat schitul Mitropoliei, iar pe la 1805, Mitropolia l-a transformat în metoh al Mănăstirii Ţigăneşti. După secularizare, în 1865, Schitul Maicilor ajunge filie a bisericii Sfântul Nicolae – Albă Postăvari, până în anul 1926 când revine în administrarea Mănăstirii Ţigăneşti.
În 1896, Felonida Schimonahia împreună cu o familie de creştini evlavioşi, Vasile Ion şi soţia sa Elena, au devenit noii ctitori ai schitului, prin dărnicia lor fiind repictată biserica de către Ghiţă Ionescu şi de G. Stoenescu. Atunci au fost dărâmate coloanele şi arcada dintre pronaos şi naos. Începând cu anul 1950, Patriarhul Justinian s-a implicat în consolidarea şi restaurarea întregului ansamblu monahal, iar în anul 1954 l-a ridicat la rangul de Paraclis Patriarhal, găzduind în chiliile sale, aproape 30 de ani, atelierele Patriarhiei Române.
Foto 1: Translarea bisericii ‘Schitul Maicilor’ din Bucureşti (1982) /ARMAND ROSENTHAL / Arhiva istorică AGERPRES
Foto 2: Biserica Buna Vestire – Schitul Maicilor din Bucureşti (2018) / CRISTIAN DURLECI MATEESCU / AGERPRES FOTO
În 1982, noile proiecte de sistematizare şi amenajare a capitalei elaborate de regimul totalitar comunist au distrus şi atmosfera pitorească a frumosului aşezământ monahal. Cetatea de chilii care înconjura biserica a fost demolată în întregime iar bisericuţa a fost mutată prin translare, sub coordonarea inginerului Eugeniu Iordăchescu, cu 245 de metri spre răsărit, din curtea în care în prezent se află Palatul Parlamentului, pe strada Mitropolit Antim Ivireanu, la aproximativ 200 de metri de Mănăstirea Antim. Deşi Patriarhia Română şi preotul paroh Mihai Ionescu s-au opus cu vehemenţă directivelor de demolare a chiliilor cu porticuri şi foişoare, protestele lor nu au fost luate în seamă, iar biserica a devenit astfel prima clădire translată din lume. După reaşezare, biserica a funcţionat aproape o lună, apoi a fost închisă, precizează site-ul schitulmaicilor.ro.
După 13 ani, în 1995, prin Binecuvântarea Patriarhului Teoctist şi prin implicarea părintelui Adrian Isac, au fost găsite fonduri pentru restaurarea picturii de către pictorul Claudiu Moldoveanu. La 19 noiembrie 1995, Biserica Schitul Maicilor a fost resfinţită de către P.S. episcop Teofan Sinaitul, prezenţi fiind arhim. Sofian Boghiu, pr. Constantin Galeriu şi pr. paroh Adrian Isac. Din anul 2010, biserica a fost schit pendinte de Mănăstirea Antim, până în iunie 2017, când i s-a acordat statutul de parohie.
Plimbari prin zonă
Jurnalistul si istoricul Liviu Tofan, a cărui familie locuia pe strada Lăzureanu, numerele 1–3 își aduce aminte de această biserică și de străzile adiacente:
Strada era paradisul nostru. Pentru mine, copilăria a în‑ semnat strada Lăzureanu. O stradă care e imposibil de imaginat astăzi… [o stradă] pe care nu era nicio maşină, nici parcată, nici în trecere, pentru că în anii ’50 nu avea nimeni maşină. Au început să apară la noi maşinile după anii ’66–’68, cu Dacia. Şi atunci, în perioada aceea, în fereastra aceea de li‑ beralizare, între ’65 şi ’70 şi ceva, generaţia mea a avut noroc că a prins o perioadă foarte destinsă! De la chioşcul de ziare de aici, de pe colţ, puteai să cumperi ziare franţuzeşti, puteai să cumperi Pif, puteai să cumperi Le Monde. Asta a însemnat liberalizarea din anii ’60.
Strada Lăzureanu era o stradă largă, destul de generos concepută, absolut goală, care pentru noi, copiii, reprezenta locul de joacă: fotbal, una‑alta, de‑a v‑aţi ascunselea. Iarna se umplea de zăpadă şi chiar nu se mai întâmpla nimic. Făceam cazemate, aveam un derdeluş fabulos – [strada] avea o pan‑ tă destul de abruptă şi lungă, de la Seneca până jos înspre Antim, până la Schitul Maicilor. Ne dădeam acolo toată ziua, până noaptea, cu sania.
Mărturiile sale si ale altora le gasiti in proiectul UranusAcum