Delimitată de Bulevardul Dacia și Strada Dumbrava Roșie, Piața Spania din Bucureștiul de astăzi este amplasată pe vechea mahala din estul cetății întemeiate de ciobanul Bucur, o zonă, în care, pe la 1844 – 1846, fiecare parcelă purta numele proprietarului: „Locul lui Sterie”, vecin cu „Radu Cârciumarul”. De-a lungul anilor, această zonă – situată în ceea ce pe la sfârșitul secolului al XIX-lea era periferia orașului – avea să sufere câteva schimbări până să ajungă la forma din zilele noastre.
Mihăiță ENACHE
O primă schimbare avea să fie reprezentată de construirea unui „cremator de gunoi”, o lucrare edilitară de anvergură dacă ne uităm pe planul orașului din perioada anilor 1895 – 1899. Această componentă a sistemului de salubritate local avea să dăinuie în orașul continuu în expansiune până spre finalul perioadei interbelice, când, realizarea actualului Bulevard Dacia avea să împartă așa-numita „Rampa de Gunoi” în două, anunțându-i sfârșitul iminent. Efectiv, acest lucru avea să se producă în anul 1938, când pe harta orașului, avea să dispară orice mențiune referitoare la gunoi.
Se cade să menționăm faptul că noua înfățișare a zonei în general, și a Pieței Spania în mod special a cunoscut începând cu anii ’20, o îmbunătățire constantă prin ridicarea unor clădiri cu destinație de utilitate publică, precum și locuințe pentru românii din „înalta societate”. Exemplele în acest sens sunt date de Palatul Centralei a II-a Telefonice, ridicat în 1925, precum și de casa generalului Henri Cihoschi, clădire monument istoric realizată în stil ArtDéco după planurile arhitectului Dem Săvulescu. Reputat ofițer, distins în octombrie 1917 cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a pentru modul cum a condus Divizia 10 Infanterie în timpul Bătăliei de la Mărășești, generalul Cihoschi a fost ministru de Război între anii 1928 și 1930, fiind, practic, cel care – alături de alți oficiali români – au semnat contractul cu Uzinele Škoda privind livrarea de muniții și armament pentru Armata Română, un contract extrem de păgubos pentru statul român, care avea să fie cunoscut de mare public sub numele de „Afacerea Škoda”.
Problemă contemporană amplu dezbătută, „politica egoistă” din România era, cumva, similară cu ceea ce Mihail Kogălniceanu întâlnise în Spania în anii 1846 – 1847, „unde tot este neorânduială, de la guvern până la calic, unde cârmuirea nu se deosăbește decât prin pilda și inițiativa răului, unde singurile slobozenii ce sunt acele care au scăpat la ochii despotismului, unde binele național nu este țelul nimănui, unde sfintele nume de patrie, de slobozenie, de fericire de popor nu ascund decât mârșave interesuri.”
Din punct de vedere diplomatic, legăturile dintre România și Spania au fost stabilite la 23 iulie 1881, la nivel de legație, prin sosirea la București a primului reprezentat al guvernului spaniol în persoana lui Pedro de Aladro y Kastriota. La rândul său, România avea să-l trimită la 15 iunie 1913 pe George Cretzianu ca trimis extraordinar și ministru plenipotențiar la Madrid. Patru decenii mai târziu de la acest moment, legătura dintre cele două țări avea să fie cimentată prin amplasarea în Piața Spania din București a bustului lui Cervantes – simbolul literaturii spaniole – realizat de Ion Jalea.