Povestea clădirii în care, de multă vreme, nu mai sosește niciun tren şi de unde doar eternele sale rivale – autocarele – mai pleacă astăzi începe în a doua jumătate a secolului XIX, mai exact în ziua de 13 Septembrie 1865, când, după lungi şi interminabile discuții tratative, ori furtunoase dezbateri parlamentare, companiei fondate de inginerii britanici John Trevor Barkley şi John Staniforth i s-a acordat dreptul de-a construi şi de-a exploata prima cale ferată din România acelor vremuri, ce urma să lege orașul București, cu portul dunărean Giurgiu. De ce Giurgiu? Pentru că la acea dată Regatul Romniei încă se afla sub dominația otomană, Imperiul Otoman, fiind de asemenea principalul partener comercial al țării. Însă Giurgiu era oarecum și un port care ne lega de Vest: de aici porneau vapoare pe Dunăre ce ajungeau până la Viena.

Locuitorii de atunci ai viitorului sector 4 aveau totuși ciudate superstiții legate de construcția gării și circulația trenurilor: se temeau că vacile nu vor mai da lapte vacile nu vor mai da lapte, găinile se vor speria de moarte și nu vor mai oua, iar soarele va rămâne pentru totdeauna ascuns în spatele unei perdele de funingine. În plus, birjarii, hangiii și căruțașii, văzându-și amenințate interesele, se împotriveau din toate puterile ideii de-a dreptul năstrușnice de a concesiona proiectul unei companii străine.

Prima intenție de a construi o gară în dealul Filaret a aparținut domnitorului Al I Cuza în 1865, când compania inginerului englez John Trevor Barkley și a asociatului său John Staniforth a primit undă verde de la domnitor pentru a începe construirea liniei de cale ferată București Filaret-Giurgiu, dar lucrările au fost întrerupte la foarte scurt timp odată cu abdicarea lui Cuza. Bineînțeles, consulatul britanic a fost foarte nemulțumit. Dar venirea lui Carol a însemnat totodată și reînceperea lucrărilor, noul domnitor promițând că nu va părăsi sub nicio formă țara până când aceasta nu va avea o cale ferată.

Locuitorii orașului Giurgiu asistau, cu mare uimire, la sosirea unei încărcături nemaivăzute pe meleagurile românești: primele două locomotive cu abur, fabricate la uzinele engleze „Canada Works – Birkenhead” şi botezate 1 – SABARU şi 2 – GIURGIU. Așezați cu mare grijă pe șine, cei doi cai de foc au început, în scurt timp, să remorcheze trenurile de lucru ce transportau materialele folosite la construcția traseului. 

Carol și-a respectat promisiunea, deși era un domnitor burlac în căutarea unei viitoare regine de sânge nobil occidental (asta pentru că Constituția nu permitea monarhilor noștri hohenzollerni să își ia românce). Așadar, primul tren care a plecat din gara Filaret l-a avut drept pasager pe însuși Regele CarolI, care pleca în septembrie 1869 în căutarea unei soții (pe care a și găsit-o repede, în noiembrie întorcându-se, tot în gara Filaret, cu viitoarea regină Elisabeta).

Gara Filaret, la inaugurare

Având acum posibilitatea unui transport eficient de viteză „mijlocie” (45 mk/h) zona industrială pe care vă propunem spre vizitare în continuare s-a dezvoltat cu rapiditate.

Însă la doar 3 ani se va construi și gara Târgoviștei (gara de Nord) care mai întâi datorită independenței de Imperiul Otoman și apoi datorită Marii Uniri și necesității comunicării cu Occidentul prin Transilvania se va îmbogății cu mult mai multe trasee feroviare, gara Filaret pierzându-și relativ repede din importanță.

Concomitent cu construcția actualei porți feroviare a Capitalei, între anii 1870 – 1872, Concesiunea Stroussberg (în anul 1870) şi ulterior „Societatea Acționarilor C.F.R.” (în anii 1871 – 1872) au realizat racordul, în lungime de 7 kilometri, ce pornea din Gara Târgoviștei, traversa râul Dâmbovița, urca pe Dealul Spirii, iar după ce trecea prin Gara Cotroceni, se oprea în Gara Filaret, asigurând astfel conexiunea atât de necesară între linia București Filaret – Giurgiu şi restul rețelei naționale de căi ferate. La sfârșitul anilor ’50 deja nu mai circula decât un tren pe zi și nu avea foarte mulți pasageri… Astfel regimul comunist au decis desființarea gării chiar înainte de împlinirea centenarului și au scos șinele de cale ferată de pe traseu. Însă gara își păstrează aparența. Se pot imagina ușor peroanele și șinele de cale ferată aici.

Imagine din 2017, de la unul dintre tururile noastre

O descriere de epocă a traseului trenului de odinioară din articolul „Trenul pe străzile capitalei”, 23 septembrie 1936:

Trenul ocolește impasibil eleganta Fântână a Zodiacului din piața Carol I. Apoi pătrunde fără nicio sfială în parc, pufăind alene printre aleile pe unde aleargă neștiutori copiii. În cele din urmă, cu un fluierat strident, sătul de preumblarea prin grădină, iese prin partea opusă, luând-o razna pe toată lungimea străzii Lânăriei.

-Închideți ferestrele! Închideți ferestrele! se aude strigând prin toate părțile. Vine trenul!

Multe case din strada Lânăriei sunt crăpate, altele au pereții afumați pe dinafară, dar și pe dinăuntru. Cu toată graba locuitorilor de a închide ferestrele totuși perdelele sunt negre, iar mobila din apartamente e unsuroasă și de culoare măslinie.

Într-un rând, se adusese în Parcul Carol un tren cu vagoane liliputane, cu care se preumblau copiii. Trenul era tras de o locomotivă veritabilă cu aburi, dar mică și ea.

Fata Garii (azi Autogara) Filaret

Unii vizitatori străini cred și azi că trenul ce apare pe neașteptate în Parc, printre pomi, este tot un fel de distracție specială. Căci e greu de ghicit că într-o grădină atât de importantă, loc de recreere a unui oraș întreg, parc îmbogățit cu splendide și variate muzee, sfințit prin prezența mormântului eroului necunoscut, e greu de priceput că prin aleile acestui parc este drumul vitelor spre abator. Norul de fum negru al mașinei, lăsat leneș ca un voal de doliu, pe sub umbra bătrânilor copaci, acolo pe unde se preumblă nebănuitori pietonii, îi pune întrucâtva în uimire. Am observat însă că mai nimeni nu se sperie. Dimpotrivă, lumea râde.

-Vine locomotiva!

-Locomotiva? Care locomotivă? și la vederea namilei, mulți izbucnesc într-un hohot homeric de râs.

Pe Lânăriei, în fața bodegii domnului Neculai V. Gais, drăcușorii de copii mută macazuri, apoi stau la pândă să vadă ce se întâmplă.”