Alegerea locului pentru amenajarea grădinii publice nu a fost deloc întâmplătoare, căci Dealul Filaretului era frecventat de bucureşteni încă din secolul al XVIII-lea. Aceştia căutau răcoarea fântânii ridicate de mitropolitul Filaret al II-lea şi împodobită, mai târziu, cu minunate coloane sculptate de Dositei Filiti. Aşa cum notează Nicolae Vătămanu în “Odinioară în București“ (Editura Vremea, 2014), fântâna era cel mai frumos monument de arhitectură orientală din oraş. Aceasta semăna cu un mic palat, care adăpostea în partea de jos casa apei, lată de câțiva metri, din care ieșeau 12 țevi de bronz,iar fiecare țeavă avea sculptată în relief câte o zodie.
Deasupra era un foișor cu coloane de piatră, iar în interiorul foișorului se găseau bănci de piatră. “Era o zidire încântătoare, cu o sală a apelor la rândul de jos, împodobită cu coloane sculptate, cam în felul loggiei de la Mogoșoaia. Cei patru pereți erau și ei îmbrăcați în sculpturi cu motive orientale.
Apa izvorâtă din dealul din spate se vărsa prin câteva găuri de piatră așezate în pereți. Șănțulețe săpate în lespezile pardoselii duceau șerpuind apa, care apoi se aduna în balta lui Șerban Vodă din vale. O scară frumos împodobită cu săpături în piatră conducea la rândul de sus, unde se găsea o altă încăpere, de asemenea deschisă. Printre stâlpii înflorați se străvedea o priveliște minunată asupra bălții de stuf și a unei bune părți a orașului, până în depărtări albastre. Acolo, în jurul mesei mari, se adunau boierii cei mai de frunte, ca musafiri ai mitropolitului, la petrecere, după sărbătorile religioase de primăvară“, povesteşte Vătămanu.
Timpul şi, în special, nepăsarea tipic românească au condus la dispariția superbului monument, care din cauza stării avansate de degradare a fost dărâmat în primăvara anului 1863.
Şapte ani mai târziu, în 1870, edilul de atunci, George Gr. Cantacuzino, zis “Nababul” datorită averii sale colosale, a ridicat o altă fântână, pe care o putem admira și azi în Parcul Carol I şi care-i poartă numele. Monumentul poartă semnătura arhitectului Alexandru Freiwald și a sculptorului Karl Storck, fiind construit într-o concepție neoclasică pe blocuri masive de piatră ce imită stâncile. Faţada este încadrată de basoreliefuri, având stâlpi și piloni de susținere acoperiți cu plăci de ceramică. În vârf, pilonii prezintă steme în relief, care ilustrează imaginile unor cavaleri medievali, iar deasupra arcadei se pot observa doi balauri.
Deasupra fântânii stă scris: „În anul 1870 s-a clădit această fântână cu cheltuiala domnului George Grigorie Cantacuzino, primarul Capitalei, în urma votului consiliului municipal al comunei București din ședința de la 8 august 1869 prin care s-a decis a purta numele de «Fântâna George Grigorie Cantacuzino». Firida boltită a fântânii prezintă la bază un vas oval construit din piatră, din care izvorăște apa, care odinioară era faimoasă pentru puritatea ei. Azi nici nu se mai pune problema de aşa ceva, apa verzuie a fântânii nefiind recomandată spre consum.