În fața Fântânii Miorița, în cartierul Băneasa, se înalță o amplă construcție în stil neoromânesc, legată de numele unei familii ai cărei membrii au adus contribuții importante pentru dezvoltarea României secolelor XIX-XX. Muzeul de Artă Populară Românească „Prof. Dr. Nicolae Minovici” aduce astăzi în mijlocul unui București împânzit din ce în ce mai mult cu clădiri din metal și sticlă, o fereatră către istorie și cultură, dar și o amintire a familiei Minovici.

Obârșia

Istoria acestei familii începe de la Ștefan Mina, bunicul lui Nicolae Minovici.  Negustor de vite, acesta ajunge în Țara Românească pe la începutul sec. al XIX-lea din Macedonia sârbească, dintr-un orașel numit Tetovo. Autoritățile sârbești care îi eliberaseră pașaportul aveau să-i schimbe numele în Minovici, nume pe care Ștefan îl va transmite urmașilor săi. Fermecat de aceste meleaguri și având în vedere condițiile favorabile pentru creșterea  afacerii sale, Ștefan Minovici rămâne în Țara Românească. Se stabilește la Craiova, se căsătorește cu o olteancă și are patru băieți. Afacerea se extinde prin negoțul cu cai și mai apoi cu cereale peste hotare, motiv pentru care se va muta în portul Brăila. Cel de-al doilea fiu al său, Ștefan, se va căsători aici cu Sofia Haliu și după moartea tatălui își va lua partea de avere și se va stabili în Râmnicu Sărat, unde, în scurt timp, va fi ales primar. Convins că nu are înclinații spre negoț, acest Ștefan Minovici este mai degrabă o fire boemă; citește fiecare carte care îi cade în mână, îi plac plimbările lungi și îi ajută pe cei aflați la nevoie. Cu timpul, greutățile materiale încep să apară, dat fiind și familia numeroasă pe care o întemeiază. Acesta va avea 13 copii din care au trăit doar 9, 6 băieți și 3 fete. Dintre aceștia Mina, Ștefan și Nicolae se vor face remarcați. Frații Minovici vor aduce contribuții valoroase atât pentru progresul științei, cât și al celui social și cultural. Prin muncă, dedicare și un deosebit spirit practic și de organizare, ei vor fi inițiatorii unor proiecte care vor dăinui în timp precum Facultatea de Farmacie, Institutul Național de Medicină Legală, Spitalul de urgență, Societatea de Salvare sau Muzeul de Artă Populară „Prof. Dr. Nicolae Minovici”[1].

Nicolae Minovici (1868-1941) se naște ca al șaptelea copil în viață al soților Minovici. Urmează cursurile școlii primare din Brăila și apoi ale Colegiului Național „Sf. Sava” din capitală. După terminarea liceului se va înscrie la Școala de Belle Arte, unde studiază timp de un an. La insistențele fratelui său mai mare, Mina, va abandona acest drum și se va înscrie la Facultatea de Medicină. Cu toate acestea, Nicolae Minovici a știut să îmbine știința cu arta. În timpul facultății lucrează ca „desenator și preparator al secției de disecție”[2]. În 1898 obține titlul de doctor în medicină cu o teză de doctorat intitulată Tatuajurile în România[3], prima abordare a acestei teme în țară. Își continuă studiile la Berlin și la Paris, unde ia contact cu profesori renumiți precum Virchow, Strassman, Lapmann, Paul Garnier și alții[4]. După studii în medicină legală, psihiatrie și antropologie revine în țară și este numit medic legist.

În domeniul științei, Nicolae Minovici va contribui prin publicarea unor lucrări de importanță națională și chiar mondială. Este autorul primului tratat complet de medicină legală din România, publicat în 1904[5]. În același an publică Studiu asupra spânzurării, rezultat al cercetărilor și experiențelor realizate asupra propriului corp -12 ședințe de autostrangulare voluntară-  prin care dorea să afle taina mecanismului morții prin spânzurare. Concluziile trase de Nicolae Minovici în urma acestor experiențe vor fi adoptate de toate manualele de medicină din lume.

Opera socială a doctorului Nicolae Minovici cuprinde între altele realizarea Asistenței prin muncă, a Societății de Salvare, alături de Spitalul de urgență și Școala Samariteană.  Prin Asistența prin muncă, medicul a reușit să rezolve problema vagabondajului și a cerșetoriei din capitală de la acea vreme, prin încadrarea în piața muncii a celor valizi și internarea celor care aveanu nevoie de îngrijiri medicale. De asemenea, reușește să ajute mamele singure și copiii orfani[6]. Societatea de Salvare ia naștere după ce medicul vede la Expoziția universală din 1906 de la Viena o ambulanță. Nicolae Minovici hotărăște să creeze o astfel de societate și la București, dat fiind numărul mare de pacienți care își pierdeau viața -deși ar mai fi putut fi salvați- în lipsa unui transport rapid la spital. Societatea de Salvare va fi susținută doar din donații și fonduri proprii, fără niciun sprijin din partea autorităților sau al statului[7]. În 1934 fondează primul Spital de urgență din România, al doilea din Europa după cel din Moscova, iar doi ani mai târziu, Școala Samariteană. Aceasta va oferi cursuri de prim ajutor gardienilor publici, primii care soseau la locul accidentului, dar și altor cetățeni, funcționari publici etc. Cursurile erau predate de dr. Nicolae Minovici, după orele de program și s-au dovedit a fi extrem de folositoare în timpul războiului[8].

Începând cu anul 1926, Nicoale Minovici este primar al sectorului III Albastru, care se întindea de la malul drept al Dâmboviței și cuprindea cartierele Rahova, Grozăveşti, Mandravela, Dealul Spirii, Cotroceni, 13 Septembrie, Şerban-Vodă etc. Aici constată mai multe nereguli precum străzi nepavate, fără canalizare, iluminatul public defectuos, mormane de gunoi și locuințe înghesuite și insalubre. „Primarul albastru” -așa cum era cunoscut de localnici- pornește alături de măturători și curăță străzile, introduce lumină electrică, canalizare, transformă maidanele în parcuri, dărâmă maghernițe și magazine care constituiau focare de infecție, de unde zicala: „Minovici dărâmă tot/ Minovici e târnăcop”[9]. În 1934 a fost ales primar de locuitorii satului Băneasa – astăzi cartierul cu acelaşi nume – fără să candideze[10].

În ceea ce privește domeniul cultural, medicul Nicolae Minovici a fost un colecționar de artă populară românească, strânsă din toate zonele pe unde l-a purtat meseria sa. În 1904, acesta va iniția un proiect: Muzeul de Artă Populară „Prof. Dr. Nicolae Minovici”. Clădirea care avea să găzduiască colecția doctorului a fost finalizată un an mai târziu pe Șoseaua Kiseleff, în apropiere de gara Băneasa, după planurile arhitectului Cristofi Cerchez și sub îndrumarea lui Nicolae Minovici. Aceasta este cunoscută și sub numele de „vila Minovici” sau „vila cu clopoței”, deoarece în turnul construcției sunt agățați și astăzi o mulțime de clopoței care răsună la cea mai ușoară adiere de vânt.

Muzeul de Artă Populară „Prof. Dr. Nicolae Minovici”

Clădirea este considerată „prima casă în stil popular românesc” construită în București[11] și a fost declarată monument de arhitectură încă din anii ‘30. Construcția asociază arhitectura locuinței românești fortificate de tip culă cu alte elemente de arhitectură populară ca prispa, scara, foișorul. Parterul cu geamuri și uși de mici dimensiuni se continuă printr-o scară interioară care duce la etaj într-un foișor, principalul element decorativ[12]. Foișorul este alcătuit din coloane cu capiteluri bogat decorate care susțin arcadele trilobate. Se observă finețea și varietatea decorației specifice stilului brâncovenesc: fusurile și capitelurile coloanelor poartă ornamente diferite, asemănătoare cu o broderie țesută în piatră. Fațada este împodobită cu decorațiuni sculptate cu motive vegetale și zoomorfe. Piatra se îmbină armonios cu lemnul, care conferă construcției un aspect rustic, specific caselor tradiționale românești. Grilajele exterioare din fier forjat au fost adăugate ulterior, după cutremurul din 1940. Arcadele sunt dublate de decorații sculptate și pictate, iar cornișa este susținută de un brâu cu denticuli. Turnul impozant, cu un aer medieval, sprijinit de un contrafort scund, se termină cu un acoperiș susținut de 8 coloane simple, pe plafonul căruia este pictată o frescă cu arabescuri. De jur împrejur atârnă 40 de clopoței de cristal, ale căror clinchete se aud la cea mai ușoară adiere de vânt[13].  În ansamblu, vila Minovici oferă o armonie și o coerență a formelor, a stilului și constituie o imagine plăcută în fața privitorului prin echilibrul și simțul proporțiilor care îi conferă expresivitate.

Clădirea este înconjurată și pusă în valoare de o grădină în stil 1900 -cu alei din piatră  îmbogățite cu trandafiri, coloane cu capiteluri sculptate în stil brâncovenesc, scara și banca în același stil-  la care şi-a adus contribuţia şi sculptorul decorativ Wilhelm August von Becker.

Colecția doctorului Nicolae Minovici conține obiecte precum costume tradiționale, podoabe, oale, străchini, linguri de lemn, ștergare, covoare, oua încondeiate, velințe, icoane, sobe, mobilier rustic și altele, lucrate cu măiestrie și pricepere. Nu toate regiunile țării sunt reprezentate în egală măsură, cele mai multe obiecte provenind din Oltenia, Ardeal, Suceava, Argeș, București. La colecția doctorului Minovici se adaugă și cea a nepotului său, ing. Dumitru Minovici, înfiat de el. Muzeul deţine şi o capelă boltită, asemeni vechilor aşezări feudale. În cadrul muzeului pot fi văzute trei tablouri pictate chiar de dr. Nicolae Minovici, sute de ouă încondeiate cu motive specifice regiunii de proveniență și ceramică de Saschiz, cea mai veche pe care muzeul o posedă, datând de la finalul secolului al XVIII-lea[14].

În ceea ce privește resedința, Nicolae Minovici nu a locuit niciodată în clădire. Reședința sa se afla la Societatea Salvarea, aflată în zona actualului parc Izvor. „Vila neodihnei” a fost proiectată pentru a avea un rol de reprezentare, întrucât doctorul și fratele său Mina primeau constant vizite din cadrul lumii medicale europeane. Așadar, era nevoie de un spațiu de întâlnire oficial, dar tototdată de un spațiu din care vizitatorii să plece cu o viziune despre ceea ce înseamnă arta populară românească[15].

La începutul anului 1906, muzeul Dr. Nicolae Minovici funcţiona deja ca un muzeu privat[16]. Casa și colecția au fost deschise public începând cu 1914[17].

După Primul Război Mondial, vila a fost prădată de trupele germano-austro-ungare care au distrus parțial interiorul, exteriorul și grădina vilei, luând ca pradă de război costume românești, covoare vechi de 300-400 de ani, străchini etc., obiecte în valoare de peste 100 000 de lei[18].

În 1936, Nicolae Minovici donează vila, colecțiile sale și proprietatea aferentă (13.873 mp), alături de grădina și ferma pe care le conține, Municipiului București, cu condiția de a servi „pentru totdeauna” ca muzeu de artă națională. Doctorul moare în 1941 de cancer la laringe (se presupune că ar fi fost o urmare a experiențelor menite să lămurească moartea prin spânzuarare[19]), iar conducerea muzeului îi va reveni nepotului său de soră, ing. Dumitru Minovici, care va ridica între 1938 si 1941 actualul muzeu de Artă Feudală Occidentală.

În timpul regimului comunist muzeul este trecut într-un rang inferior și chiar închis între 1978-1985. La începutul anilor ’90 este transferat sub administrarea Muzeului Satului și din 1998 se află sub tutela Muzeului Municipiului București. Începând cu anul 2006, au fost demarate acțiuni de restaurare și consolidare a clădirii și al terenului care o înconjoară[20].

Actualmente, Muzeul de Artă Populară „Prof. Dr. Nicolae Minovici” are o vechime de peste 100 de ani și oferă publicului o experiență autentic românească. Clădirea poate fi vizitată de miercuri pană duminică, între orele 10:00-18:00, la adresa din Strada Dr. Nicolae Minovici, nr. 1. Se pot vizita și grădina, dar și sala de conferințe a muzeului, care găzduiește expoziții temporare.

Ana-Maria Ștefan

[1] B. Anghelescu, N. Ioanid, Frații Minovici, ed. Stiințifică, București, 1970, pp. 9-11.

[2] Ibidem, p. 118.

[3] N. Minovici, Tatuajurile în România, teză, București, 1898, conține 57 de planșe explicative.

[4] B. Anghelescu, N. Ioanid,  Frații Minovici, ed. Stiințifică, Bucureti, 1970,  p. 119.

[5] N. Minovici, Manual tehnic de medicină legală, București, 1904, prefața de prof. Brouardel.

[6] B. Anghelescu, N. Ioanid, op.cit.,  pp. 132-136.

[7] P. Petrescu, M. Popescu, Muzeele capitalei: Arte plastice și etnografice, ed. Științifică, București, 1966, p. 422.

[8] B. Anghelescu, N. Ioanid, op.cit.,  p. 148.

[9] Ibidem, p. 126.

[10] „Nicolae Minovici”, Asociația Prietenii Muzeelor Minovici, disponibil la: https://bit.ly/2D3m9dA  (10 septembrie 2018).

[11] P. Petrescu, M. Popescu, Muzeele capitalei: Arte plastice și etnografice, ed. Științifică, București, 1966, p. 422.

[12] Ibidem, p. 443.

[13] Ibidem, p. 444.

[14] Ibidem, pp. 443-446.

[15] Adrian Majuru, „<> îşi redeschide porţile (1906-2016)”, Cotidianul.ro, 9 mai 2016, disponibil la: https://bit.ly/2Ovg6Qt (10 septembrie 2018).

[16] „Muzeul de artă populară Dr. Nicolae Minovici”, Asociația Prietenii Muzeelor Minovici, disponibil la:  https://bit.ly/2xdThd4  (10 septembrie 2018).

[17] P. Petrescu, M. Popescu, op. cit., p. 423.

[18] B. Anghelescu, N. Ioanid, op.cit.,  p. 122.

[19] B. Anghelescu, N. Ioanid, op.cit.,  p. 130.

[20] Adrian Majuru, Familia Minovici. Univers spiritual, Institutul Cultural Roman, Bucuresti, 2005.