În Primul Război Mondial România s-a confruntat cu mai multe probleme de tip social. Una dintre marile ”calamități” pentru poporul român a fost izbucnirea tifosului.
Tifosul, numit și ”febra tranșeelor” a afectat foarte mult armata dar și populația civilă. La sfârșitul anului 1916 România se retrăgea în Moldova, iar lipsa resurselor principale au dus la declanșarea rapidă a tifosului. În timpul epidemie au murit 250 de medici și 1000 de sanitari. În rândul civililor s-au înregistrat aproximativ 300000 de morți. Inclusiv Mircea, cel mai mic dintre copiii regali, a murit secerat de febră.
Conform mărturiei politicianului Alexandru Marghiloman (cunoscut germanofil) pe la jumătatea lunii februarie ale anului 1917 au fost aduși în București, dintr-un lagăr din Slatina, 1070 de prizoneri români. Aceștia erau ”oameni stafie, umbre”, ”toți sunt cu pielea lipită de os, aproape goi, plini de păduchi”, 200 dintre ei grav bolnavi, cinci suferind de febră tifoidă și cel puțin unul de tifos exantematic.
Condițiile aprige de trai din București, din iarna anului 1917, au dus la creearea unui mediu propice pentru transmiterea și dezvoltarea epidemiei de tifos. Frigul (”Ninsoare curată cu ger” – consemna V.N. Drăghiceanu la 25 ianuarie, iar după trei zile, conform aceleiași surse, la București a fost ”ploaie înghețată cu viscol”), lipsa căldurii datorită confiscării lemnelor din casele oamenilor și subalimentarea populației datorită restricțiilor privind consumul de alimente (”Vom fi înfometați nu numai prin neaprovizionarea piețelor, dar chiar prin ridicarea proviziilor noastre de iarnă” – nota, în acele zile, un martor al evenimentelor.) au contribuit la slăbirea sistemului imunitar al populației bucureștene.
La începutul anului 1917 armata ocupantă a rechiziționat cele mai bune stabilimente medicale ale Crucii Roșii Românești și a pus mâna, pentru folosul propriei trupe, pe mare parte din materialele și medicamentele strânse cu eforturi mari. Aspect ce a îngreunat tratarea răniților și a bolnavilor infectați cu boli infecțioase precum tifos și holeră asiatică. Dar chiar și în aceste condiții Crucea Roșie Română a îngrijit, numai în capitală, peste 7000 de bolnavi afectați de tifos și de holeră asiatică.
Responsabilitatea combaterii epidemiilor de holeră, febră tifoidă, tifos exantematic și febră recurentă care amenințau permanent trupele care luptau pentru realizarea Romaniei Mari a fost a doctorului Ion Cantacuzino în calitate de conducător al serviciilor militare și civile.
Ion Cantacuzino, medic, microbiolog și fondator al școlii române de imunologie experimentală a produs în perioada 1910-1913 primele vaccinuri, tifoidic și holeric iar ulterior, între 1916-1920, a început prepararea serului antidifteric şi ulterior a serurilor antimeningococic şi antigangrenos. Vaccinuri și seruri ce au fost furnizate armatei române și populației civile în perioada primului război mondial. Deși descoperirile doctorului Cantacuzino au dus la salvarea a mii de vieți eradicarea epidemiei de tifos nu s-a putut face imediat astfel, au mai fost înregistrate decese până în anul 1938.
Tot datorită condițiilor precare de igienă epidemia de tifos s-a răspândit și în cel de-al Doilea Război Mondial provocând foarte multe decese în rândul prizonierilor.
Bibliografie
- Serban Rădulescu-Zoner și Beatrice Marinescu – ”Bucureștii în anii primului război mondial 1914-1918”, Editura Albatros, 1993
- ro – https://bit.ly/2Ogv2la
- Universul argesean.ro – https://bit.ly/2xa9VcU
- ro – https://bit.ly/2COiNec