La baza evoluției medicinei civile și militare se află învătământul, formarea și perfectionarea cadrelor medicale. În cele ce urmează vom face o scurtă trecere prin timp pentru a descoperi origine învățământului superior medical românesc.

În  Evul Mediu învățământul medical nu a fost o preocupare a conducătorilor vremii. Datorită lipsei unei forme de învățământ medical civil sau militar medicii erau aduși din alte ţări, îndeosebi din părţile Italiei, Franţei, Germaniei, Austriei sau ale Greciei.

Domnitorii și o parte dintre boieri angajau medici străini pentru tratarea problemelor  de sănătate iar poporul de rând și cadrele militare erau deservite de vraci, doftoroi, felceri, toţi fără şcoală, autohtoni și mai puţin costisitori, unii dintre ei erau luaţi la război odată cu ceilalţi militari din satele şi târgurile unde locuiau sau activau.

 

Medicina românească  modernă a început să se dezvolte simultan cu modernizarea Țărilor Române, odată cu scăderea influenţei turce şi cu “importul de ideologie” de la Paris, Berlin, Viena, Roma. De prin anii 1800 aceste influențe s-au propagat și asupra medicinei militare care începe să se alinieze la standardele din Occident. Din această perioadă datează şi începuturile învăţământului medico militar românesc.

În anul 1831 se înființează prima unitate sanitară militară din Țara Romănească,  Spitalul Oștirii ”Mihai Vodă”, actualul “Spitalul Clinic de Urgenţă Militar Central Doctor Carol Davila”. Spital, care devine rapid o instituție de frunte a medicinii și științei românești.  Trebuința cea mai importantă, la acea vreme, era  crearea de cadre medicale, în special medici.

Ilustraţie cu primul sediu al „Spitalului Oştirii”, mănăstirea construită la 1594 de Mihai   Viteazul – sediu ad-hoc al primei forme de învăţământ medical militar românesc.

 

Datorită lipsei de personal medical autohton conducerea armatei a decis să angajeze, în Spitalul Oștirii, medici străini pentru a forma cadre medicale medii.

Cea mai bună “achiziţie” dintre medicii aduşi vreodată din străinătate de către domnitorii români a fost Carol Davila. Acest medic străin va ajuta ca nimeni altul la modernizarea medicinii românești prin instituţionalizarea ei la standarde (aproape) occidentale şi prin înfiinţarea împreună cu dr. Nicolae Krețulescu., în anul 1857, a primei şcoli pentru medici în România. Între anii 1853 – 1884, cât și-a desfășurat cariera la noi, se vorbeşte printre istorici  de “epoca lui Davila”, atât în medicina civilă cât şi în cea militară. Una dintre realizările sale cele mai importante a fost dezvoltarea învăţământului medical, construind  treptat, un sistem de învăţământ medical militar şi civil performant.

 

În urma înființării ”Şcolii naționale de medicină şi farmacie”, actuala Universitate de Medicină și Farmacie ” Carol Davila”, au apărut mai multe societăţi ştiinţifice, în domeniul medical: „Societatea medicala” (1857), „Societatea de cruce roşie” (1876), „Societatea ştiinţelor naturale” (1876), şi două reviste medicale: `Monitorul medical” (1862) şi `Gazeta medicală” (1865).

Învăţământul medical s-a dezvoltat cu ajutorul unor personalităţi precum: Carol Davila, Nicolae Constantin Păulescu (descoperitorul insulinei), Victor Babeș (fondatorul școlii românești de microbiologie) și mulții alții despre care vă vom povesti la turul nostru ghidat din data de 1 octombrie 2017.

 

Autor: Tincă Cristina

Bibliografie:

  • ”O istorie a medicinii”, Nicolae Vătămanu, Gheorghe Brătescu, Editura Albatros, 1975.
  • ”Medicina militară românească” – material întocmit de maior Damian Dorin-Cristian, instructor la Catedra de Pregătire Medico Militară Târgu Mureş.
  • ”Din istoria medicinei românești” – articol Revista Lumina